Insula Tikopia: studiu de caz

Tikopia este o mică insulă, de doar 5 km pătrați, situată în Pacificul de Sud, izolată față de restul arhipelagurilor din zonă. Cel mai înalt punct al său atinge o înălțime de 380 de metri, iar populația numără în prezent nu mai mult de 1200 de locuitori.

Dar de ce este importantă această insuliță bătută de cicloane, pierdută în imensitatea Pacificului și ce putem învăța de la ea? Multe, după cum vom vedea în continuare.

Înainte de toate, puțină istorie: insula a fost colonizată pentru prima dată de oameni în urmă cu aproximativ 3000 de ani, iar locuitorii săi au fost siliți, în timp și de împrejurările locale, să aleagă austeritatea și moderația în schimbul dezvoltării accelerate de care au beneficiat alte societăți umane, mai norocoase/favorizate de circumstanțe.

Resursele originale originale ale insulei – plante, animale, minerale (cărbune) – au fost epuizate repede de către proaspeții coloniști, în primele două secole de prezență pe insulă, mai apoi aceștia au fiind nevoiți să-și schimbe modul de viață pentru a nu fi amenințați cu dispariția. Au început să fie cultivate livezi de pomi fructiferi utili – în loc de a se mai incendia vegetația pentru a se elibera solul (tehnica slash-and-burn) – și s-au crescut turme numeroase de porci. Lucru cu totul remarcabil, locuitorii au renunțat până și la porci (pe la 1600) deoarece, din punct de vedere energetic, aceștia sunt ineficienți, consumând mai multă energie decât produc prin sacrificare (este nevoie de 10 kilograme de plante pentru ca să fie produs 1 kg de carne de porc). Au preferat în schimb agricultura intensivă, cultivând cu pricepere și migală fiecare petec de pământ de pe insulă. Această strategie sustenabilă a fost favorizată (și) de ploile dese, iar aproape fiecare plantă care crește pe insulă este folosită de către băștinași, într-o formă sau alta (inclusiv iarba). Numeroasele culturi ale insulei – taro, igname, nuci de cocos, arbori de pâine, castani, sago, migdali, manioc – necesită atenție și îngrijire aproape continuă, furnizând în schimb hrana și materia primă necesară pentru îmbrăcăminte. Alte sursă secundară de hrană o constituie peștii; un tabu interzicea pescuitul excesiv, pentru a nu se epuiza toți peștii din lacul interior al insulei. Pentru a trece cu bine peste cicloanele ocazionale, cât și peste anotimpul secetos, când precipitațiile sunt rare iar producția de hrană scade, tikopinezii depozitează și fermentează fructele arborelui de pâine, obținând un fel de pastă comestibilă care poate fi stocată până la 3 ani. O altă sursă de hrană „de urgență” o constituie fructele produse de cele câteva resturi de pădure tropicală încă rămase pe insulă. Practic, vreme de mai bine de 300 de ani, până la venirea europenilor, insula Tikopia a fost un micro-univers închis și auto-sustenabil.

Alte element remarcabil al insulei în constituie faptul că populația a fost menținută constantă vreme de sute de ani de-a lungul istoriei insuliței, la valoarea de aprox. 1200, iar acest număr – la care nativii au ajuns pe căi empirice – a fost ținut sub control printr-o politică demografică strictă, chiar dură sau barbară conform normelor morale actuale, mergând de la celibat, contracepție și expulzare pe mare până la infanticid, avort și sinucidere. Nicio familie nu putea avea mai mult de 3 copii. Odată cu administrația colonială engleză, însoțită de interzicerea multor practici tradiționale de reducere a populației, aceasta a început să crească, de la 1278 de oameni în 1929 la 1753 în 1952, când două cicloane în decurs de un an au distrus o mare parte din recoltele insulei, provocând foamete generalizată datorită creșterii necontrolate a populației. Confruntate cu aceste probleme, autoritățile britanice de pe Insulele Solomon n-au avut încotro și au permis revenirea la vechile metode de control demografic, verificate în timp.

În ceea ce privește structura socială a insuliței, aceasta este neașteptat de egalitară, comparativ cu alte insule din Polinezia. Dat fiind numărul redus al populației, cumulat cu absența unor resurse abundente, avem de-a face cu o comunitate omogenă, solidară, în care fiecare se cunoaște cu fiecare, deciziile se iau în colectiv, relațiile de solidaritate între membrii comunității sunt strânse, iar sentimentul de apartenență la o soartă comună este foarte pregnant. Verticala puterii nu s-a putut dezvolta pe Tikopia. Proprietatea asupra pământului este privată, dar oricine poate cultiva grădina nefolosită a oricui altcuiva, oricine poate pescui și culege de oriunde (o formă avansată de socialism). Locuitorii sunt împărțiți în 4 clanuri, conduse de șefi ereditari, aceștia fiind, printre altele, principalii păstrători ai tradițiilor și bunelor practici transmise din generație în generație; puterea lor este mai mică decât a altor lideri polinezieni. Antropologul Raymond Firth, cel care a studiat pentru prima dată cu atenție comunitatea de pe insulă, și-a intitulat cartea We, the Tikopia astfel deoarece adesea a auzit această expresie (Matou nga Tikopia) folosită de către băștinașii care îi explicau, astfel, societatea și lumea lor.

Se poate considera, fără a greși prea mult, că, forțați de împrejurări și prin metode empirice, dar eficiente, băștinașii din insula Tikopia au ajuns la o formă de economie sustenabilă. O insulă mică, lipsită de resurse notabile, o politică demografică strictă, practici agricole avansate, moderație și economie, toate au făcut posibilă existența unei societăți umane stabile, pe o perioadă îndelungată de timp. Locuitorii insulei au preferat stabilitatea, chiar stagnarea, în loc de o proliferare nelimitată și exploatere nerațională a mediului, care i-ar fi dus la pieire, cum s-a întâmplat cu semenii lor din Insula Paștelui.

În momentul de față Pământul este insula Tikopia, dar încă nu ne dăm seama de asta, comportându-ne de parcă am avea la dispoziție resurse infinite. Omenirea încă n-a descoperit secretul unei dezvoltări economice sustenabile pe perioade lungi de timp. Modelul nostru economic actual, bazat pe creștere (economică, demografică) continuă, nu este deloc congruent cu realitățile planetei pe care trăim. De fapt, analogia mai precisă – dar și mai neliniștitoare – ar fi că Pământul este de fapt Insula Paștelui…

O insulă mică ne poate învăța o lecție importantă. În ce măsură suntem dispuși să o acceptăm, este altă poveste.

PS O lectură interesantă pe o temă conexă, mai generală – complexitate, istorie, energie – găsiți aici.

PPS Imaginea provine de aici.

S-ar putea să-ți placă și: