complexe românești (1)

Toată istoria noastră a stat sub semnul complexelor, de când ne știm ca popor. Complexe de inferioritate sau complexe de superioritate, după caz. Cel mai adesea am considerat că suntem pleava pământului, poporul cel mai bătut de soartă și de istorie, aruncat la porțile Orientului, lipsit de virtuți semnificative și menit unui destin mediocru; alteori ne-am considerat un popor deosebit,vechi, autentic și blagoslovit de zei (a se vedea protocronismul sau sămănătorismul).

Cert este că niciodată nu am fost capabili să ne privim perpendicular în ochi, fără excese de un fel sau altul. Puțini reprezentanți ai elitelor autohtone au avut echilibrul necesar pentru a ne vedea nici mai buni, nici mai răi decât suntem de fapt. De cele mai multe ori atitudinile și percepțiile au oscilat conform extremelor din primul paragraf, pe axa excelent-execrabil, bun-rău, sublim-patetic.

După 1990 lucrurile n-au făcut decât să se acutizeze, pe fondul unei tranziții nesfârșite (de la ceva ce nu regretam de fapt, către ceva vag și ambivalent) : „numai la noi se poate așa ceva/trăim în România și asta spune totul” versus „nu avem ce învăța de la străini/nici alții nu-s mai breji ca noi”. Am fost ori aroganți și defensivi, ori prea umili, niciodată egali cu noi înșine, moderați și lucizi. Cu rezervele de rigoare față de asemenea generalizări, nu (ne) stă în firea națională să fim altfel.

(a fi continuat)

S-ar putea să-ți placă și: